Dacă aș porni de la vorbele lui Pablo Picasso: „Sensul vieții este să-ți afli darul, scopul vieții este să-l dai mai departe”, aș spune că sunt cu adevărat binecuvântată. Am găsit și sensul, și scopul vieții. Cred că parte din misiunea noastră, a fiecăruia, este să ajutăm. Iar dacă-mi place cu adevărat ceva în plan relațional este să schimb în bine starea celor din jurul meu, să fac durerea să se stingă, sau, cel puțin, să nu mai doară atât de tare. O fac de când mă știu, așa cum mă pricep. Și, atât cât mi-a stat în puteri în ultimii 10 ani, prin terapie.

Au trecut deja 10 ani de când Bowtech, terapia care schimbă vieți, a schimbat-o pe a mea. 10 ani de când am pornit pe acest drum. Cei mai frumoși și mai împliniți 10 ani ai vieții mele profesionale. 10 ani, sute de oameni cu care am interacționat și tot atâtea povești de viață ale celor alături de care am sperat, am lucrat și m-am bucurat de rezultate, mii de ședințe de terapie, începând cu bebeluși de doar câteva zile și până la străbunici. Emoții? Necuantificabile și imposibil de descris.

Am trăit și am învățat multe în acești 10 ani, de la fiecare om, din fiecare situație. Mi s-au schimbat prioritățile, obiectivele și aș spune, chiar și tiparele mentale. Nu a fost un drum presărat cu petale de trandafiri, dar a fost cel ales de mine, iar dincolo de provocări, am început să depășesc bariere, condiționări, concepții. Nu m-am oprit din a căuta și a învăța și o fac cu entuziasm, în fiecare zi.

Care ar fi 10 dintre lucrurile pe care le-am înțeles, pe care le-am simțit, pe care le-am trăit în toți acești ani, uneori cu zâmbetul pe buze, alteori extrem de dureros?

 

• Primul principiu Bowen spune: „Mai puțin e mai bine”. O pledoarie pentru naturalețe și simplitate. Pentru mine e mai mult decât un principiu, a devenit un stil de viață. Și cred că dacă l-am aplica mai des, am fi mai liniștiți. Ne lăsăm viețile conduse cu toată viteza înainte, care încotro, uitând uneori că de noi depinde să mai punem frână, să deschidem ochii și să privim în jur la lucruri banale, să respirăm, să observăm, să ne minunăm, să râdem cu gura până la urechi atunci când ne vine să râdem, fără a ne simți ridicoli, să plângem atunci când ne vine sa plângem, fără a ne simți slabi, să ne acceptăm și fricile, și vulnerabilitățile, în aceeași măsură în care ne onorăm punctele forte, să iubim cu tot sufletul, să trăim cu toata ființa. Lăsăm mult prea adesea clipa să se scurgă, mereu în goană către altceva. Și întotdeauna găsim o scuză pentru asta. Lăsăm pe mâine, uitând că mâine, viața va fi deja cu o zi mai scurtă.

 

• Este frumos să ai un vis, dar și mai frumos este să-l faci realitate, să ajungi să-l trăiești zi de zi. Nu este niciodată prea târziu să pui punct unui capitol care nu te mai împlinește și să o iei de la zero, atunci când o faci în pace, asumat, cu inima deschisă. Atunci când simți, mai înainte de a ști.

 

• Miracolele ne sunt date pentru a ne aminti să credem în ele. Doar definiția fiecăruia diferă. De multe ori lucrurile se aranjează în moduri absolut miraculoase, mai bine decât ne-am fi putut imagina. Miracolul constă în a sesiza detaliile.

 

• Un diagnostic nu ar trebui niciodată să fie însoțit de un prognostic. Suntem mai mult decât statistici, cu mult mai mult decât cifre. Predicțiile nu își găsesc loc în vindecare. Încrederea și credința, da! Încrederea în orice tratament sau remediu alegi ca să te vindeci și credința că organismul tău răspunde optim și are suficiente resurse de a se regenera. Căutăm vindecarea la nivel fizic, dar uităm că mintea și emoțiile sunt direct implicate în propria echilibrare.

 

• Fiecare vindecare are în ea o părticică de divin, fără îndoială. Dar mai cred și că aici, în planul nostru fizic, în existența noastră umană, nimeni nu te poate vindeca, dacă tu nu ești cu adevărat pregătit s-o faci, și prezent 100% în acest proces. Efortul poate fi colectiv, intenția este personală. În „echipa de vindecători” ești omul cel mai important, ești pionul principal.

 

• Remediul nu va veni niciodată din haos. Dar atunci când alegi să ieși din zgomotul lumii care te înconjoară și să te conectezi la liniștea din interiorul tău, să-ți iei timpul necesar doar ca să stai la povești cu sufletul tău, lucruri magice se pot întâmpla. Pentru că este cel mai bun ghid și nu se sfiește să exprime toate trăirile noastre interioare, corpul va răspunde în consecință. Și cât de minunat ar putea fi!

 

• Se spune că în viață totul are un cost. Din păcate, nu întotdeauna plătim cu bani, ci uneori, cu propria sănătate. Orgolii, ambiții, divergențe de opinii pe care le luăm personal, obiective nerealiste dar care ne consumă și ne tulbură liniștea interioară, funcții, pozitii sociale, iluzii poleite plătite câteodată prea devreme, dar întotdeauna, mult prea scump.

 

• Oricât de bune ți-ar fi intențiile, ajutorul acordat „cu forța”, chiar și acelora pe care îi iubești, este de fapt un mare deserviciu. Nu este primit, nu este apreciat, e doar risipă de energie și lecție neînvățată de ambele părți. Îi poți oferi foarte multe cuiva, însă niciodată modul tău de a înțelege și de a percepe lumea. Am încetat de foarte multă vreme să mai încerc să conving pe cineva. Nu consider că am toate răspunsurile. Adevărul meu nu e și adevărul celuilalt. Drumurile noastre se pot intersecta doar atât cât, cum și când este necesar. Oamenii ne intră și ne ies din viață cu un scop, iar dacă suntem suficient de înțelepți să-l înțelegem, ne vom elibera și de povara dezamăgirilor, și de iluzia proiecțiilor.

 

• La un moment dat, într-o zi care începe ca oricare alta, dar pe care o vei ține minte, iți pot ieși în cale oameni care iți schimbă destinul. Sunt oamenii cu care dezvolți conexiuni aparte, dincolo de cuvinte. Sunt oamenii speciali, sau poate, îngerii care trăiesc printre noi. Ei nu au aripi, dar îți dau ție aripi să zbori mai sus decât credeai că poți, dau aripi visurilor tale. Și chiar și atunci când acestea se mai frâng, ei sunt tot acolo, să te „adune” de unde te-a trântit viața și să-ți insufle încrederea, dorința și puterea de a-ți relua zborul.

 

• Uneori este nevoie de o singură picătură de substanță pentru a crea o reacție dezastruoasă. Alteori, la polul opus, lucruri atât de simple, dar cu o încărcătură emoțională atât de mare, un zâmbet, un cuvânt bun, o strângere de mână sau, de ce nu, o îmbrățișare, venite la momentul potrivit, pot alina mai mult decât o vor face o mie de recomandări reci. Să fii empatic, să atingi și suflete, nu doar structuri fizice, ar potența efectul terapeutic, cu siguranță. Atât cât îți este permis. Și poate că vei fi ușor de înlocuit ca profesionist, ca terapeut, dar poți încerca măcar să-ți pui amprenta cu delicatețe, cu blândețe și discreție în viața celor prin care treci, și astfel să devii, ca om, o amintire plăcută.

 

Eu nu am uitat niciun om dintre toți cei cu care am interacționat. Sunt recunoscătoare pentru acești 10 ani excepționali. Sunt recunoscătoare acelora cu care am împărțit tot ceea ce am trăit în acești ani, celor două suflete dragi de lângă mine, care mi-au înțeles renunțările și mi-au respectat alegerile, prietenilor buni, „îngerilor” mei, celor care au crezut în mine, uneori mai mult decât am facut-o eu însămi. Le sunt recunoscătoare tuturor celor care cu încredere, au venit și au revenit la terapie, an dupa an, împărtășindu-mi parte din durerea și povestea lor și modelând astfel traiectoria și povestea mea. Le mulțumesc și celor sceptici, care m-au determinat să caut mai multe răspunsuri și să-mi doresc să devin din ce în ce mai pricepută în ceea ce fac.

Nimic din ceea ce am trăit în acești ani nu ar fi fost posibil fără oamenii de lângă mine, firește! Si dacă un singur om a plecat de la mine mai împăcat, dacă am reușit să aduc un singur zâmbet pe o față crispată, dacă am făcut ca prin terapie să reduc măcar puțin intensitatea durerii, de orice natură ar fi fost ea, atunci, da, am avut succes.

Ce urmează? Vom afla. Ca orice om, am și dorințe, și planuri, și speranțe, și îndoieli, lucruri despre care mi-aș dori să povestesc peste încă 10 ani. Să trăim fiecare zi cu bucuria și curiozitatea noilor începuturi, ascultându-ne vocea interioară, căutându-ne calea și oamenii potriviți care să ne însoțească pe aceasta, căci, nu-i așa?

„Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;

cine nu-și schimbă existența;

cine nu riscă să construiască ceva nou;

Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă negrul pe alb și punctele pe “i” în locul unui vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească, oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;

Cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis” – Pablo Neruda

 

De 10 ani eu am ales să-mi împlinesc un vis, să cunosc oameni, să construiesc, să-mi ascult inima și să trăiesc cu pasiune, într-un vârtej de emoții, altfel.